Când te oprești seara în fața unei vitrine și îți place cum respiră lumina din spatele unui logo, nu te gândești la indici de refracție sau la felul în care a fost decupată placa. Te prinde felul în care lumina îți face semn, cald, să intri.
Asta e partea romantică. Partea practică începe când trebuie să alegi din ce material se naște acea lumină. Trei nume apar mereu în discuție: plexiglas, policarbonat și acril. Par rivale, dar adevărul e nuanțat. Plexiglas este, de fapt, un nume comercial pentru acril, adică PMMA, în timp ce policarbonatul joacă în altă ligă, cu alte calități și compromisuri.
Hai să le privim pe rând, fără grabă, ca într-o plimbare după ploaie, cu vitrinele aprinse și timp destul să întrebi „de ce asta și nu cealaltă?”.
Claritatea care spune povestea: plexiglasul, adică acrilul (PMMA)
Acrilul turnat sau extrudat, cunoscut popular ca plexiglas, are o calitate pe care o simți imediat: lumina trece prin el curată și plină, fără nuanțe gălbui, fără impresia de sticlă obosită. Transmitanța optică e de obicei foarte ridicată, iar marginile, după o tăiere corectă, capătă o transparență apropiată de cristal. Dacă vrei un front care să scoată culorile în evidență și să păstreze finețea tiparului, PMMA-ul e, de cele mai multe ori, alegerea firească.
Acrilul iubește detaliul. Se taie frumos la laser, se polishează până devine oglindă la cant, se gravează curat și se curbează uniform când temperatura e ținută sub control. În atelier, lucrul cu el e aproape terapeutic: sunetul ușor când atinge masa, luciul discret, felul în care prinde adezivul. La exterior, PMMA-ul stă bine la soare. Nu se îngălbenește ușor, iar suprafața își păstrează aspectul dacă o cureți cu soluții blânde și o cârpă moale. La impact mecanic puternic nu strălucește. O bilă rătăcită, un troler lovit din neatenție sau, mai neplăcut, o tentativă de vandalism pot lăsa urme vizibile.
Forța care protejează mesajul: policarbonatul
Policarbonatul e ca fratele atletic al familiei, cel care aleargă în ploaie și nu obosește. E cunoscut pentru rezistența la impact, de câteva ori mai bună decât a acrilului, și pentru faptul că nu cedează ușor când vântul bate tare sau când vremea își face de cap. Dacă ai un panou expus direct pe stradă, aproape de trotuar, ori într-o zonă cu trafic intens, policarbonatul îți dă o liniște în plus.
Are însă personalitatea lui. Optic, nu e la fel de limpede precum PMMA-ul, iar la iluminare uniformă poate cere mai multă atenție la difuzie ca să nu apară benzi mai luminoase peste LED-uri. În timp, fără protecție UV pe ambele fețe, poate căpăta o tentă de îmbătrânire. Se prelucrează bine la debitare și frezare, acceptă curbări, dar cere temperaturi de lucru mai înalte și o mână obișnuită cu materialul. Acolo unde principalul criteriu e rezistența fizică, policarbonatul devine imbatabil. În rest, îl privești ca pe un bodyguard politicos: nu e acolo să fure scena, ci să o apere.
Adevărul mic, dar important: plexiglas versus acril
Întrebarea care apare des e dacă plexiglasul și acrilul sunt lucruri diferite. În limbajul de atelier, plexiglas a devenit sinonim cu acrilul, deși, strict vorbind, discutăm despre o marcă în raport cu numele generic al materialului. Merită reținută diferența dintre acrilul turnat și cel extrudat.
Cel turnat are stabilitate dimensională mai bună, rezistă frumos la prelucrare fină, iar marginea se polișează până la sticlă. Cel extrudat e mai prietenos cu bugetul, se taie rapid, dar poate fi mai capricios la tensiuni interne. Pentru casete luminoase, mulți aleg fronturi din acril opal turnat tocmai pentru uniformitate și aspect premium.
Cum se vede lumina în material
Îți dai seama că un front a fost bine ales abia după ce aprinzi instalația seara. Cu acril opal, lumina e moale și fidelă, fără pete mai reci sau mai calde. Dacă vrei culori intense, plăcile acrilice colorate au o profunzime plăcută, iar grafica aplicată pe spate, în oglindă, capătă un efect de plutire.
Policarbonatul poate fi și el opal sau texturat, iar aici difuzia e cheia. O textură fină sparge punctele de lumină ale LED-urilor și aduce imaginea foarte aproape de ce vezi la un PMMA bun. Ține de echilibrul dintre grosime, distanța până la sursa de lumină și tipul foliei ori al printului.
Îmi place să compar momentul aprinderii cu prima notă dintr-o piesă live. Dacă materialul frontului e ales greșit, „sunetul” te înțeapă în ureche. Dacă e bine ales, intri în ritm fără să te întrebi de ce.
Clima, timpul și răbdarea materialelor
România nu e ușoară cu materialele. Avem veri fierbinți și ierni cu îngheț, ploi acide în orașele aglomerate și praf încăpățânat. Acrilul se descurcă bine la UV, își păstrează luciul dacă îl speli cu grijă și îl ferești de solvenți agresivi. Policarbonatul, când e protejat corect, duce foarte bine ani la rând, mai ales acolo unde loviturile accidentale sunt probabile.
În fața focului, ambele materiale trebuie gândite responsabil, cu surse de iluminat de calitate, cablaje corecte și o disipare a căldurii care să nu le pună la încercare. E acel detaliu invizibil care face diferența între o casetă „ok” și una la care nu mai ai ce repara ani buni.
Prelucrare și libertate de formă
Acrilul e artistul care iubește precizia. Tăieri laser, canturi lucioase, litere volumetrice cu muchii impecabile, gravuri care prind lumină la margini. Policarbonatul e sportivul care acceptă provocări. Poți să-l curbezi în raze strânse, poți să-l folosești în zone expuse, există și sub formă celulară pentru proiecte mai ușoare.
Când intră în joc formele propuse de designer, ambele pot fi termoformate, doar că parametrii diferă, iar matrițele devin parte din povestea tehnică. Aici apare, firesc și util, practica de modelarea la cald a materialelor termoformabile, prin care poți obține fronturi curbate, semisfere, muchii „moi” sau panouri cu volum care captează și ghidează lumina.
În atelierele în care m-am nimerit, mirosul acela de plastic încălzit se amestecă mereu cu zgomotul frezelor. O echipă bună știe că fiecare grad contează, că o răcire grăbită poate tensiona materialul și că o matriță bine proiectată face diferența între o formă care îți ia ochii și una care trebuie refăcută.
Bugetul, cronometru invizibil al deciziilor
Îți dorești un front frumos, dar și costul contează. Acrilul de calitate, mai ales varianta turnată, e ceva mai scump, însă plătești pentru o estetică superioară și o stabilitate bună în timp. Policarbonatul vine, de multe ori, cu avantajul unui preț mai prietenos la aceeași grosime, dar e bine să incluzi în calcul protecțiile UV ori finisajele pentru o difuzie corectă a luminii. În loc de „cât costă placa?”, întreabă „cât mă costă imaginea finală, montajul și anii de funcționare fără bătăi de cap?”.
Studii scurte, dar grăitoare
Am văzut o cafenea de colț care a ales front din acril opal turnat, 3 mm, cu print pe spate și LED-uri la distanță mică. Seara, pe geamuri curgea o lumină caldă, uniformă, iar literele păreau desenate în aer. A ținut impecabil trei ierni și încă arată proaspăt. La polul opus, o farmacie de cartier cu trafic intens a mers pe policarbonat compact opal, 4 mm, pentru că frontul stătea la nivelul mâinilor. A primit inevitabil câteva lovituri, dar nu s-a fisurat, iar imaginea a rămas curată. Într-un mall, am atins un totem cu front acrilic curbat. Volumul prindea reflexe delicate, iar lumina parcă se aduna în acea curbură, ca într-o lentilă mică. Acolo, alegerea a fost despre emoție, nu despre robustețe.
Culoare, print și felul în care lumina „mușcă” din ele
Dacă aplici grafica pe față, acrilul lucios o pune în valoare cu un contrast elegant, dar e expus la frecări și curățări dese. Printul pe spate, în oglindă, protejat de material, dă un aer de vitraliu contemporan și rămâne impecabil mult timp. La policarbonat, folia bună și cernelurile potrivite te ajută să nu apară diferențe de nuanță după câteva luni de soare. Important e să te gândești la drum lung, nu la fotografia din prima zi.
Greșeli care par mici și dor mult
Se întâmplă să alegi o grosime prea mică pentru o deschidere mare și să vezi cum frontul „respiră” la vânt. Se întâmplă să montezi LED-urile prea aproape de material și, brusc, punctele de lumină devin vedete nedorite. Sau să ignori dilatarea termică și să strângi prea tare profilele, iar materialul se curbează discret într-o vară toridă. Nu există material perfect dacă greșești rețeta montajului. Dar și inversul e valabil: un material bun, montat cu răbdare, transformă un proiect obișnuit într-o vitrină care îți rămâne în minte.
Dacă vorbim de o casetă la înălțime, într-o zonă relativ protejată, în care vrei claritate, culori vii și un aspect premium, acrilul îți va răsplăti alegerea. Dacă frontul e la nivelul atingerii, aproape de colțul clădirii, pe un bulevard aglomerat, policarbonatul îți ține spatele. Când intră în joc forme spectaculoase, volume și curbe, ambele pot lucra, cu condiția să ții cont de temperatura corectă, de matrițe și de controlul răcirii.
Nu plec din atelier până nu întreb proiectul ce vrea, de fapt, să spună. Uneori vrea să șoptească. Alteori vrea să strige pe trei străzi. Materialul frontal e vocea lui. Când alegi bine, lumina nu mai e doar un efect.
Devine o promisiune ținută seară de seară. Și, dacă îmi permiți să închei ca un prieten care a montat câteva casete, dar a și greșit pe ici, pe colo: alege în funcție de poveste, de loc și de mâinile care vor lucra. Restul e, în cea mai mare parte, doar lumină pusă cum trebuie.
